Pacea durabilă nu include îmbrățișarea situației preconflict, care oricum era explozivă.
Sunt deja puse în discuție planuri de pace, impecabile tehnic și diplomatic, pentru Ucraina – cel mai realist rămânând planul generalilor și experților germani, din 28 august 2023, pe care l-am comentat altădată (în A. Marga, Planul german de pace, 2023). Chestiunea rămasă însă deschisă în urma planurilor existente este lămurirea proiectului cuprinzător al păcii.
Cum știm, Kant a transpus ideea „păcii perpetue” a abatelui Saint Pierre pe un triplu teren: al dreptului statului național, al dreptului internațional și al drepturilor omului. Kant era convins că, odată întrunite asemenea premise, va fi mai multă „rațiune” în lume, iar aceasta aduce pace.
Numai că istoria a luat alt curs. Republicile nu s-au dovedit a fi mai pașnice decât monarhiile, deși democrația și drepturile omului au schimbat exercitarea puterii. Extinderea comerțului mondial a adus nu doar cooperare, ci și conflicte. În state moderne, manipularea cetățenilor a limitat consultarea. Jürgen Habermas, care a făcut aceste observații, a adăugat că, în situația creată, pacea presupune nu doar „acordurile” dintre state, la care s-a referit Kant, ci și ceva în plus. Anume, o organizare a lumii prin instituții internaționale, care a devenit indispensabilă, căci comunicarea și piața au pus bazele unei „interdependențe” tensionate.
Schimbările aduse de „societatea mondială”, pe care sociologii le-au semnalat cu acuitate, au început, într-adevăr, cu redistribuirea puterii în lume. Dar, trebuie să recunoaștem, schimbările nu s-au oprit. Azi putem face câteva constatări (detaliat în A. Marga, Ordinea viitoare a lumii, Niculescu, București, 2023, ediția a doua). Realitățile în care trăim rezultă din interacțiunea economie, politică, armată, cultură. Lumea este condusă de o geometrie variabilă a supraputerilor.
În aceste condiții, pacea depinde mai strict ca oricând de supraputeri, ale căror capacități de controlare a lumii sunt fără precedent. Supraputerile au devenit efectiv mondiale ca arie a capacității de control al evenimentelor. Sistemele antirachetă de la această oră sunt penetrabile pentru noile rachete multi-focus, de viteză enormă, care lovesc de oriunde orice punct de pe glob. Armele biologice și de paralizare mentală străpung apărările existente.
În plus, prin efectele capabilităților electronice și militare, lumea a intrat în mobilizări ample. Mobilizările de partid, de grup social, naționale sunt deja înghițite de mobilizări pe scară nouă. Trecerea la „politica în format mare”, întrevăzută de Nietzsche, având ca subiecți cele mai mari puteri, care „fac legea”, a prins chip.
Chiar mai mult, informarea cetățenilor asupra realităților lumii se supraveghează din locuri tot mai puține. S-a trecut la administrarea „relatărilor” și a „adevărului”. Cu aceasta, o nouă fază a istoriei a început. Ea s-a concretizat deocamdată în stimularea urii și părăsirea concepției ce-și asumă unitatea istoriei universale, de care Herder și Hegel au convins generații, în favoarea unei „scindări a lumii” (A. Marga, Scindarea lumii, 2023).
S-au petrecut, totodată, schimbări lăuntrice societăților. Menționez doar două, care atrag, prin implicație, altele, și afectează pacea.
Prima schimbare ține de prăbușirea în epoca noastră a micului întreprinzător. Cum ne spun istoricii, „paradoxul ordinii internaționale liberale constă în aceea că a făcut accesibilă tehnologia pe scară mare, distrugând în același timp joburi manufacturiere în ceea ce oamenilor le place să numească Heartland. Este ceea ce globalizarea supralicitează în termeni economici”.
A doua schimbare constă în disoluția individului autonom. Cum ne spun sociologii, proliferează „un tip uman mereu mai puțin preocupat de apărarea propriei autonomii și mai înclinat să accepte forme de gândire mai omologante și limitative ale libertăților personale”. În acest timp, „societatea se scindează mereu mai mult, devine mai , deși pierde orice tip de coeziune și ordine internă, până la a se reduce la o masă informă”.
Ca urmare, problema cheie în drumul spre pace este de acum nu doar de a aduce statele la masa tratativelor, cum propunea Kant, nu doar de a avea organizații internaționale, cum propune Habermas, ci și de a aduce la negocieri parteneri valizi. Cel puțin sub dublu aspect valizi: să reprezinte curat cetățenii țării respective și să aibă pregătirea ce-i face receptivi la argumente mai bune.
Teza mea este susținută de evidențe în războaiele și conflictele actuale. Ele sunt cvadruple: formarea și formatarea de state nu s-au încheiat; securitatea propriului stat nu este temă desuetă, nici măcar reductibilă; suveranitatea națională nu se lasă bagatelizată, oricare ar fi forțele în joc; cooperarea internațională servește incomparabil mai bine înaintarea libertăților individuale, drepturilor omului și democrației decât antagonizarea țărilor și scindarea de azi a lumii.
Nu este pace durabilă fără respectarea dreptului internațional. Carl Schmitt a propus, se știe, ieșirea din dreptul internațional modern, pe care-l socotea sursă de aservire a națiunilor, spre un status quo anterior. Argumentul covârșitor împotrivă este că războaiele mondiale din secolul al XX-lea au însemnat eșuarea acelui status quo și au reclamat, împotriva nedreptăților și crimelor, drept internațional adus la zi.
Dreptul internațional rămâne reperul acțiunii statelor într-o lume tot mai complexă, dar el se cere înțeles la propriu. Azi, însă, acest drept este sufocat de simpla propagandă pentru naivi, de ideologie, de decizii politice. De altfel, cum se poate sesiza la prima privire, vorbăria actuală despre drept internațional prost înțeles este exploatată nu pentru a opri, ci tocmai pentru a continua conflicte.
Nu avem nici astăzi reglementarea prin tratate a normalizării în consecința celui de Al Doilea Război Mondial și a „războiului rece”, care i-a urmat. Tratatul de la Paris (1947), adesea invocat, este un tratat valoros de încheiere a păcii, cu consecințele ce se știu. Cum observa, însă, un prestigios constituționalist german, după Al Doilea Război Mondial nu s-a dat nimănui vreun mandat de semnare a unui tratat legitim pentru configurarea viitorului în materie de frontiere.
Suveranitatea națională rămâne astfel stâlpul ordinii raționale a lumii. Opinia mea este că această suveranitate este realistă dacă include, alături de conotația clasică – inviolabilitatea frontierelor și neamestecul în treburile interne – două noi componente: securitatea vecinului și luarea în considerare a istoriei.
De la Kant și Revoluția Franceză încoace, drepturile omului sunt luate drept reper în relațiile internaționale. Împotriva acestei abordări se ridică, în continuare, un argument formulat net de Carl Schmitt: „atunci când un stat își combate adversarul politic în numele umanității, nu este vorba de un război al umanității, ci de un război prin care acel stat caută să ocupe, în raport cu inamicul său în război, un concept universal, asemănător cu folosirea abuzivă a păcii, dreptății, progresului și civilizației spre a le reclama pentru sine și a le nega dușmanului.
Ori pe ce față se întorc lucrurile, drepturile omului rămân valori fundamentale, indispensabile vieții civilizate. Relativizarea sau anihilarea lor nu este acceptabilă în nicio împrejurare. Trebuie însă ieșit din manipulări care, de altfel, și deservesc aplicarea drepturilor omului. Se știe bine, din lecții ale istoriei, că atunci când o valoare este ruptă de generalitatea ei intrinsecă și instrumentată, trădarea este inevitabilă.
Sursa: corect-news.ro